Sugeranismul, noua religie politică: dușmani inventați, profeți bogați și credincioși nervoși

Sugeranistul român și dușmanul imaginar: de la FMI la Moldova, orice realitate devine conspirație dacă are destule majuscule

Există în România o specie politică nouă, dar gălăgioasă: sugeranistul. El seamănă cu suveranistul, doar că nu apără suveranitatea, ci o suge de conținut până rămâne doar ambalajul. Drapel, nervi, live-uri, trei lozinci, două conspirații și o concluzie gata mestecată: „ne vând străinii”.

Sugeranistul nu are nevoie de fapte. Faptele sunt grele, au cifre, cer verificare, obosesc. El preferă emoția crudă, servită fierbinte: „vine FMI-ul!”, „ne iau țara!”, „dăm bani Moldovei!”, „Bruxelles-ul ne comandă!”, „globaliștii ne fură viitorul!”. Dacă nu înțelege ceva, nu întreabă. Denunță.

Zilele trecute, spațiul online „suveranist” a fost inundat de postări despre Delia Velculescu, după ce a apărut informația pe surse că ar fi fost luată în calcul pentru funcția de premier tehnocrat. În loc să discute despre competență, economie, deficit sau ce ar însemna un guvern tehnocrat, influencerii sugeraniști au scos repede sperietoarea din dulap: FMI, Grecia, austeritate, „asasin economic”. Rețeta clasică: iei un nume, îl lipești de o frică și apeși „publică”.

Asta e frumusețea sugeranismului: nu trebuie să dovedești că cineva va face ceva rău. E suficient să sugerezi că ar putea, eventual, într-un univers paralel, sub influența unor forțe obscure, să facă ceva care sună rău dacă îl spui cu voce gravă.

La fel s-a întâmplat și cu povestea celor „700 de milioane de euro pentru Moldova”. În online-ul sugeranist, nuanța a murit tânără. Dintr-un proiect de infrastructură și finanțări europene s-a făcut rapid o narațiune de tipul: „România își lasă drumurile în noroi și îi face autostradă Maiei Sandu”. G4Media a explicat că mesajul viral distorsiona proiectul și împingea ideea că România își abandonează propriile interese pentru Republica Moldova.

Dar pentru sugeranist, Moldova e bună doar în poezii, cântece și discursuri lacrimogene. Când vine vorba de poduri, drumuri, investiții și apropiere reală, brusc patriotismul se transformă în contabilitate de birt: „Da’ nouă ce ne iese?”

Sugeranistul iubește românii de pretutindeni până când trebuie făcut ceva concret pentru ei. Atunci cere deviz, chitanță, audit și eventual o anchetă parlamentară cu titlul „De ce nu s-au dat banii la noi, să-i piardă ai noștri?”

În paralel, avem și marea scenă politică, unde PSD și AUR joacă piesa „Nu suntem împreună, doar votăm la fel când contează”. Moțiunea de cenzură PSD-AUR a dus la căderea guvernului Bolojan, cu 281 de voturi, peste pragul necesar de 233. Presa internațională a notat că prăbușirea guvernului a readus România în instabilitate politică, pe fond de deficit mare, inflație și tensiuni economice.

Și aici sugeranismul devine util. Foarte util. Pentru că în timp ce partidele mari fac calcule, negocieri și combinații, sugeraniștii fac zgomot. Ei sunt orchestra de fundal. Ei urlă „anti-sistem” exact când sistemul își mută scaunele de la o masă la alta.

AUR se prezintă ca o forță anti-sistem. PSD se prezintă ca partid responsabil. Iar când votează împreună, ni se spune să nu fim răutăcioși. Nu e alianță, e coincidență. Nu e colaborare, e convergență. Nu e blat, e „reconciliere națională”. Călin Georgescu chiar a salutat moțiunea PSD-AUR ca pe un pas spre reconciliere națională, potrivit relatărilor din presă.

Reconciliere națională, desigur. Sună nobil. Aproape că vezi porumbeii păcii zburând peste Parlament, în timp ce dedesubt se negociază cine ia volanul mașinii după ce tot ei au împins-o în șanț.

Problema nu e că oamenii sunt nemulțumiți. Au de ce. Prețurile cresc, salariile nu țin pasul, statul pare adesea o imprimantă blocată, iar politicienii descoperă „responsabilitatea” doar când nu mai sunt la butoane. Problema e că nemulțumirea reală e transformată în combustibil pentru o industrie a furiei.

Sugeranistul nu vrea soluții. Soluțiile sunt plictisitoare. Trebuie să citești, să compari, să negociezi, să explici. Sugeranistul vrea vinovați. Mulți, clari, externi și preferabil cu nume care sună străin. FMI, UE, Bruxelles, Soros, Moldova, tehnocrații, globaliștii, presa, corporațiile, „ăia de afară”. Oricine, numai să nu ajungem la întrebarea incomodă: cine profită politic din frica asta?

Pentru că frica produce voturi. Iar voturile produc funcții. Iar funcțiile produc acces. Iar accesul produce bani, influență, contracte, protecție și putere. Restul e decor patriotic.

Sugeranismul nu e o ideologie. E o metodă de vânzare. Îți ia o frustrare reală, o împachetează în tricolor, îi adaugă un dușman imaginar și ți-o vinde înapoi ca revelație.

Adevărata ironie este că acești oameni se cred greu de manipulat. Ei „nu pun botul”, „s-au trezit”, „văd dincolo de perdea”. Numai că perdeaua e pusă chiar de cei care le vând spectacolul. Iar dincolo de ea nu e libertate, nu e suveranitate, nu e demnitate. E doar o tejghea politică unde frica se vinde la kilogram.

Sugeranistul român se bate cu dușmani inventați, în timp ce dușmanii reali îi fac semn de pe scenă să aplaude mai tare.

Concluzia Politichia: suveranitatea e atunci când o țară își apără lucid interesele. Sugeranismul e atunci când cineva îți bagă mâna în buzunar, îți arată spre Bruxelles și îți spune că acolo e hoțul.